Skip navigation

Monthly Archives: Decembrie 2008

Deseori mergem la biserica, si pentru ce? Sa ne inghesuim in altii, intr-un spatiu inchis – sa luam parte la un ritual pe care nu-l intelegem, sa ni se citeasca din carti pe care le-am putea citi si noi, si toate astea ca sa intram in legatura cu Dumnezeu. Oare asta e intr-adevar adevarata legatura a Lui cu noi? Oare nu exista si alte posibilitati?  Doar in locul acela putem sa simtim adierea divina?

Se zice ca El este peste tot cu noi, ca el este in fiecare din noi, ne indruma pasii si ne pazeste de greseli. Se zice ca cerul este raiul , ca sub noi este iadul …. doua orizontale antitetice, ce ne urmaresc peste tot si care ne directioneaza prin univers, pe noi orizontala din mijloc….  Ca biserica este casa Lui,o cladire facuta de om, pe un pamant sfintit de om, o verticala, un monument pentru oras.

Oare noi ca oameni, tu ca persoana … te regasesti in acest monument, in aceasta constructie majestoasa, te regasesti tu acolo langa el – ii simti caldura ce o degaja – ii auzi glasul grav ce te imbarbateaza – sau doar iti strangi haina pe langa tine, incercand sa te aperi de racoarea locului, si te uiti la ceas asteptand sfarsitul ritualului? Eu nu! Nu simt caldura – ci doar frigul – imi ridic ochii spre tavan – dar e atat de indepartat ca nici picturile nu le pot vedea … ma simt mic si insignifiant – si ma intreb: Oare asa ar trebui sa ma simt? Oare simtindu-ma asa pot sa vorbesc cu el, pot sa-i cer sfatul, sau doar sa cobor ochii si sa ma afund incet incet in mlastina neputintei mele? Nu! S-atunci incep incet incet, sa-mi aproprii zidurile si sa-mi cobor tavanu, sa-mi aduc lumina in jurul meu, sa-mi construiesc un spatiu al meu – ce nu trebe sa-l impart cu altii – unde eu sunt eu – unde eu sunt cu El. O mica capela. O capela ce ma urmareste si in exterior, care e in mine, si atunci cand strabat muntii, si atunci cand cobor in prapastii … si atunci cand stau.

Si tu ai acea capela , ca si mine, ea exista in toti … toti o purtam in noi, toti ne refugiem in ea cand iuresul vietii e prea puternic, cand suntem singuri si vrem sa ne impartasim fericirea ca si necazul cu cineva, cand doar vrem sa fim cu El.

Stai pe spate, nefericit ca nu prea te poti misca – ai vrea sa te ridici, sa mergi , sa-ti colinzi universul dar nu poti  – simti o mana calda si ferma langa tine – de agati de ea si te ridici … timpul trece … trece … acuma stai in picioare singur – te ridici singur, ti-ai colindat universul, dar insetat cum esti de cunoastere – te ridici – si treci pragul necunoscutului. Te sperii, vrei sa te intorci – dar nu mai sti pe unde – incepi sa plangi – simti mana calda cum te incojoara, iti sterge lacrimile, te inveseleste si te ajuta sa-ti regasesti drumu.

Acuma esti mare, nu ti-e mai frica de necunoscut – te aventurezi pana departe – setea ta de cunoastere nu are limite – vezi cerul si vrei sa ajungi sub el, iti amintesti dogoarea soarelui si vrei sa o simti iar – te ridici si pornesti la drum, te poticnesti din cand in cand, dar mana calda te ajuta sa treci peste hopuri .. te sustine si te imbarbateaza. Esti fericit sa te sti sub protectia ei!

Ajungi sub cerul senin  – ii simti dogoarea soarelui, simti iarba cum se pleaca sub talpile tale … te lasi leganat de adierea vantului … deschizi ochii larg, privesti in jur si mergi pe drumu tau …. te poticnesti, si cazi … te uiti in jur si vezi, vezi mana calda departe de tine, te-ntinzi spre ea si-i simti doar raceala … raceala ce te invaluie si te inlantuie, ce patrunde in tine …

Te trezesti  infrigurat … dar mana calda e langa tine si te alina … a fost doar un cosmar …

Cateodata, in uratenia orasului, ne dorim un mic paradis, unde sa gasim linistea si pacea atat de cautata ...

un mic paradis … o floare, un pom, o lumina

Ma trezesc dintr-o data din visare … un sunet razbatuse prin imaginile ce mi se perindau prin fata deranjandu-le limpezimea … proful era in fata mea si radea in barba, probabil la vreo gluma seaca de-a lui si se uita cu jid catre noi cautandu-ne zambetele mecanice. Zambesc si proful isi reincepe discursul. Ma uit in jur … colegii mei cu ochii goi de orice expresie lancezesc prin banci, asteptand sfarsitul. Incerc sa ma concentrez, poate e ceva interesant totusi, imi zic.

„Locuinte colective”, blocuri de locuinte – atat de urate acum cativa ani – atat de cautate acuma. Cartiere intregi moarte acum cativa ani, iata ca renasc din propria cenusa – is invaluite acuma in mii de alei si de spatii verzi – creandu-se pe cat posibil – un mic oras in oras – „cutia in cutie ” .  Mai ridic ochii inspre el, mai zambesc, si mai prind o fraza – „Vestu, zice el, e cel mai tare – Estu’ – e o groapa de gunoi – o lume a treia”.  Perfect, imi zic, hai ca isi incepe obisnuitul sau discurs, si ma chinui sa ascult. „In vest, zise el, cartieru este de fapt un parc – nu conteaza atat unitatea de locuit cat spatiul exterior, in Asia -Pakistan, India – exteriorul e plin de kakat la propriu, dar interioru frate , e altceva”. Si uite cum trece peste traditii ma gandesc – zau ca si-a ales prost exemplele – de ce nu olanda si norvegia – norvegia – sua etc etc – state de acelasi profil cu acceasi putere ideologica si economica – de ce isi alege doua state atat de opuse, vestul  european – un spatiu deschis spre exterior, in care societatea cauta socializarea, renuntand la apartamentele pompoase. Ea isi etaleaza frumusetea stradala, a parcurilor – incearca sa creeze un parc in intregul oras; si asia: india, pakistan – societati inchistate in sine, introvertite atat la nivel de individ si ca societate. Aici exista traditia grupurilor familiale – ce nu interactioneaza decat foarte greu cu mediu din afara – aici exista cetate in cetate. Spatiu orasenesc prin urmare , arata sarac – noroios, urat mirositor – e un fel de groapa de gunoi a cetatilor individualizate. Individu in aceste societati se inchide in sine, in propriul sau oras, propria sa oaza de liniste – nelasand exteriorul sa invadeze interiorul.

Si totusi – intre aceste doua extreme este si Romania, fara nici o traditie in acest sens, nici exteriorizata – nici interiorizata – ea este precum vantul – azi asa, maine invers. Aici culturile din antichitate se bat cap in cap cu moda occidentala, neinteleasa pe deplin – dar preluata … ca de asa e moda. Aici nu exista legi care sa protejeze spatiul exterior , dar nici pe cel interior. Fara o traditie ferma, fara a fi in masura de a  trece peste stadiul de civilizatie „cucerita”, acceptam de la toti ce ne dau, fara sa avem puterea de a negocia si de a discerne. O natie de stapani stinsa … o natie de valeti perfecti … in devenire…

Oftez… printre gaduri mi se strecoara o fraza, ce ma trezeste din visare ” Poftiti in pauza, continuam dupa”. Ma ridic din banca, ies din sala si merg sa-mi iau o cafea, ” sa mai rezist o ora” ma gandesc ……

ma-plimb-copy

Pe campuri inmiresmate

Plantate cu suliţi

Stropite cu sânge

Mă plimb ….

Mă plimb si mă las invaluită ..

De fumul, ce urca, a rugului stins

Prin dulcele miros a cadavrelor

Călcate-n picioare …

Mă plimb …

Mă plimb si mă las adâncită …

In râpele morţii ..

Mă plimb …