Skip navigation

Deseori mergem la biserica, si pentru ce? Sa ne inghesuim in altii, intr-un spatiu inchis – sa luam parte la un ritual pe care nu-l intelegem, sa ni se citeasca din carti pe care le-am putea citi si noi, si toate astea ca sa intram in legatura cu Dumnezeu. Oare asta e intr-adevar adevarata legatura a Lui cu noi? Oare nu exista si alte posibilitati?  Doar in locul acela putem sa simtim adierea divina?

Se zice ca El este peste tot cu noi, ca el este in fiecare din noi, ne indruma pasii si ne pazeste de greseli. Se zice ca cerul este raiul , ca sub noi este iadul …. doua orizontale antitetice, ce ne urmaresc peste tot si care ne directioneaza prin univers, pe noi orizontala din mijloc….  Ca biserica este casa Lui,o cladire facuta de om, pe un pamant sfintit de om, o verticala, un monument pentru oras.

Oare noi ca oameni, tu ca persoana … te regasesti in acest monument, in aceasta constructie majestoasa, te regasesti tu acolo langa el – ii simti caldura ce o degaja – ii auzi glasul grav ce te imbarbateaza – sau doar iti strangi haina pe langa tine, incercand sa te aperi de racoarea locului, si te uiti la ceas asteptand sfarsitul ritualului? Eu nu! Nu simt caldura – ci doar frigul – imi ridic ochii spre tavan – dar e atat de indepartat ca nici picturile nu le pot vedea … ma simt mic si insignifiant – si ma intreb: Oare asa ar trebui sa ma simt? Oare simtindu-ma asa pot sa vorbesc cu el, pot sa-i cer sfatul, sau doar sa cobor ochii si sa ma afund incet incet in mlastina neputintei mele? Nu! S-atunci incep incet incet, sa-mi aproprii zidurile si sa-mi cobor tavanu, sa-mi aduc lumina in jurul meu, sa-mi construiesc un spatiu al meu – ce nu trebe sa-l impart cu altii – unde eu sunt eu – unde eu sunt cu El. O mica capela. O capela ce ma urmareste si in exterior, care e in mine, si atunci cand strabat muntii, si atunci cand cobor in prapastii … si atunci cand stau.

Si tu ai acea capela , ca si mine, ea exista in toti … toti o purtam in noi, toti ne refugiem in ea cand iuresul vietii e prea puternic, cand suntem singuri si vrem sa ne impartasim fericirea ca si necazul cu cineva, cand doar vrem sa fim cu El.

4 Comments

  1. Rationamentul tau e corect pana acolo unde „doi sau trei se intalnesc in numele Lui”… El e prezent in noi dar se manifesta doar in comuniune… De aici necesitatea zidurilor de piatra, a locului de intalnire.

  2. Depinde – daca ai imaginatie – zidurile de piatra se trasforma in petale de trandafir, si razele soarelui in cele mai frumoase vitralii. E vorba doar de perceptii

  3. Comuniunea nu necesita neaparat ziduri de piatra. Comuniunea de credinta, adunarea care se roaga este o esenta in sine, are aceeasi valoare cu sau fara ziduri. Zidurile, in schimb, fara acea comuniune de oameni sunt lipsite de valoare.

    Acum, lasand sfera ideatica si revenind la realitatea contingenta, o astfel de adunare are nevoie de ziduri pentru a se apara de vicisitundinile vremii. Cu timpul, fiecare cultura si-a creat propria lume simbolica in cadul zidurilor ce formau biserica.

    Cred ca aceasta postare nu a dorit sa fie un manifest pentru inutilitatea bisericilor ca si cladiri, ci o afirmatie a faptului ca omul este „templul Duhului Sfant”.

  4. …cu fantezie… cubul magic din noi toti🙂


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: