Skip navigation

Evul Mediu constituie o sinteză între antichitate şi crestinism, reprezentând o perioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural şi social. Acest interval de timp este caracterizat de migraţia popoarelor, de etnogeneza popoarelor europene şi, în fine, de constituirea statelor feudale, care stau la baza Europei moderne.

Spre deosebire de răsăritul Europei , Europa Apuseană (in special Italia, Galia, Germania si Britania) se confruntă cu invaziile barbare, care provoacă părăsirea unui mare număr de oraşe, determinând implicit ruralizarea teritoriului. În perioada ce a urmat căderii Imperiului Roman de Apus, teritoriul devine divizat în mari proprietăţi, care cuprind câteva sute de ferme. Centrul concentrează forul conducător – laic sau religios – materializat prin catedrală, abaţie, castel.

După o perioadă de depopulare accentuată a vechilor centre urbane –  datorată noilor valuri de invazii, s-a ajuns chiar la retragerea nobililor în zonele rurale,  în aceste cazuri puterea locală fiind preluată parţial de catre cler (episcope si arhiepiscopi) – se poate observa o redresare a evoluţiei societăţii din punct de vedere demografic, economic, comercial si legislativ.

Fenomenul urbanistic este discontinuu, noile oraşe nefolosind aproape nimic din civilizaţia urbană antică. Geneza oraşelor medievale si dezvoltarea lor este prilejuită şi sprijinita de câţiva factori: comerţul şi schimbul, economia specifică, apărarea. În acelaşi timp se percep câteva modificări atât la nivel social, cât şi la nivel structural – urban:

  • Fortificarea sau refortificarea oraşelor in cursul sec. IV –V d.H.  ca urmare  a atacurilor barbare.  Evident, nu toată suprafaţa a putut fi protejată, aria fiind restrânsa la protejarea nucleului central. (ex. Roma – sec XII – este locuita de cc. 10-20000 de oameni grupati in jurul Capitoliului care işi păstrează importanţa militară. Teatrele şi circurile sunt ocupate devenind spontan nuclee locuite fortificate, Templele şi termeele sunt transformate în biserici şi mănăstir. Podurile şi elementele de apărarea au fost, în mare măsură, singurele construcţii care şi-au menţinut aceeaşi funcţionalitate.)
  • Creşterea şi pătrunderea bisericii în oraşe, favorizate prin Edictul de la Milano din 313, dat de Constantin cel Mare. Prin urmare, biserica crestină nu este doar tolerată ci chiar favorizată. În aceste condiţii, biserica incepe să se organizeze, iar organizarea ei se bazează pe organizarea urbană. În cursul sec IV d. H, fiecare oraş devine sediul unui episcop ce işi manifesta puterea in 3 domenii: ordine, justiţie si învăţămînt. Clădirile nu sunt amplasate în exteriorul oraşelor fortificate,  ci în interiorul acestora, adesea chiar în centru.
  • Crearea unor noi tipuri de ansmbluri  – destinate a fi resedinţe imperiale/regale sau mănăstiri/catedrale. Acestea se dezvoltă autonom, fiind adesea chiar nucleul unor noi aşezări urbane.

În cadrul oraşelor medievale, selecţia sitului depinde de combinaţia tradiţională: protectie, avantaje comerciale, fertilitatea pământurilor. Prin urmare, oraşele  adoptă diferite stiluri de planimetrie depinzând de locaţie si de topografie. Dezvoltarea oraşelor este de două tipuri:

  • Spontană/ Organică – dezvoltarea aşezărilor se concentrează in jurul unor nuclee de interes : catedrale, ansambluri monahale, reşedinţa regală sau imperială. Acest tip de dezvoltare se întâlneşte la majoritatea oraşelor medievale, inclusiv la cele care îşi au originea în oraşele antice care au renăscut în evul mediu. În cazul dezvoltării oraşelor noi pe fondul unei structuri antice, elemental vechi îşi păstrează cenrtalitatea, caracterizându-se printr-o reţea rectangulară de străzi cărora li se adaugă diferite nuclee adiacente cu o structură stradală organică  (ex. Paris, Roma, Florenta, Verona, Bolognia, Carcassone)
  • Planificată – aceste oraşe sunt menite să acomodeze populaţia în creştere din vechiile centre – oraşe colonii, in fr. Bastide – mici fortăreţe. Primele astfel de oraşe au fost realizate în sudul Franţei – regiunea Languedoc. Funcţia lor principală, a fost aceea de a popula noile frontiere, permiţând reaşezarea populaţiei dispersate în urma distrugerilor cauzate de războaie. Astfel se realizează un control mult mai eficient al noilor regiuni dar şi al oraşelor mai vechi care erau slăbite. Pentru realizarea unui astfel de control asupra oraşelor slăbite, s-a recurs la mutarea comerţului în central nou al oraşului. Printre acestea  se numara majoritatea capitalelor est-europene, ca de exemplu Cracovia. Dacă oraşele vechi prezentau o structură organic de reţele stradale, oraşele planificate prezintă o reţea stradală ortogonală.

Pornind de la anumite consideraţii, se încearcă delimitarea teoretică a unor criterii după care oraşele au fost împărţite în mai multe sectoare, regiuni etc. De când există oraşe, împărţirile în diferite sectoare sunt de natură politică sau tehnico-economică. Rostul acestor împărţiri este aşezarea populaţiei pe diferite categorii. Din acest motiv, delimitările administrative a oraşelor au creat, uneori, fisuri sociale remarcabile.

Principalele componente ale oraşului medieval sunt: centru (piaţa centrală), zona rezidenţială, sistemul de apărare format din sistemul de fortificaţii, la ele adăugându-se castelul, mănăstirea, cartierele meşteşugăresti, portul, in functie de caracterul oraşului respectiv. Funcţia preponderentă era cea comercială si economica, dar şi administrativă exercitată asupra unui anumit teritoriu. Funcţiile secundare sunt cele militare şi, câteodată, cele agricole.

  • Sectorul administrativ, unde au reşedinţa instituţiile administrative – castel, resedinta regală/imperială

Conform teoriei lui Sjoberg, un element tipic pentru oraşele vechi este prezenţa unui monarh sau a unei elite conducătoare. Aceasta este o condiţie necesară pentru întemeierea şi persistenţa unui oraş. Oraşul are menirea de a spori puterea şi bogăţia elitei conducătoare, în timp ce, pe de altă parte, bunăstarea oraşului depinde de un sistem administrativ foarte bine dezvoltat. Astfel teza lui Sjoberg este: „cu cât este mai puternică elita, cu atât este mai mare oraşul”.

Extinderea carteierului administrativ depine de mai mulţi factori, dar mai ales de numărul funcţionarilor sau de existenţa unui pluton de pază al palatului. Mulţi monarhi au preferat să fie împrejmuiţi de paznici bine instruiţi, iar aceştia trebuiau, desigur, găzduiţi în incinta palatului. Cartierul administrativ putea fi extrem de populat datorită existenţei cazărmilor, a locurilor de instrucţie militară, a locuinţelor funcţionarilor şi a atelierelor pentru meşteşugarii şi artiştii preferaţi ai conducătorului. Acest lucru se poate vedea foarte bine din structura urbană a Constantinopolului.

Sectorul conducătorului poate varia ca mărime în funcţie de două elemente: rangul conducătorului (prestigiul său) şi garantarea securităţii acestuia.

Primul element se referă la aparenţele exterioare. Conducătorul trebuia să-şi arate cumva puterea, bogăţia şi stabilitatea. Conducătorul trebuia să-şi impresioneze poporul, supuşii. dar şi pe diplomaţii altor ţări. Alberti a studiat intensiv diferenţa dintre oraşul unui rege iubit de popor şi cel al unui tiran. “Palatul unui rege trebuie să fie aşezat în mijlocul oraşului, să fie uşor de accesat şi să fie dominat de o splendoare aleasă. Tiranul nu are atâta nevoie de un palat, ci de o cetate, amplasată astfel încât să nu se afle nici în interiorul şi nici în exteriorul oraşului. Din aceste observaţii rezultă faptul că putem intui care era relaţia dintre domnitor şi popor în funcţie de amplasamentul reşedinţei regale. Atunci când avem de a face cu un „oraş interzis”, împrejmuit de ziduri groase, fie că acesta se află în mijlocul oraşului sau se încadrează în zidurile de fortificaţie, aceasta este reşedinţa unui tiran. În cazul unui domnitor apreciat, avem e a face cu o zonă a palatului nefortificată şi uşor accesibilă, care se încadrează armonios în panorama oraşului. “

Multe oraşe medievale au luat naştere „în curtea” unor burguri, ceea ce a condus la faptul că, în acele cazuri, cartierul administrativ se afla la marginea oraşului. În istoria europeană, conflictul dintre burghezie şi domnitori feudali a devenit atât de aspru încât amplasarea şi fortificarea burgului au devenit un element strategic de prim rang. Cu cât conflictul era mai aspru, cu atât era mai bine pentru domnitor să aibe burgul fortificat la marginea oraşului. O altă urmare a acestui conflict a fost faptul că în astfel de oraşe s-au elimitat practic doua centre de putere, unul constituit de autorităţiile orăşeneşti burgheze, celălalt fiind burgul domnitorului feudal. Ţelul suprem al oraşului era acela de a învinge cetatea prin mijloace politice şi nu numai. Desigur, domnitorii s-au apărat de burghezie prin toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie.

Dar existenţa unei cetăţi la marginea unui oraş nu este neapărat expresia unui astfel de conflict. Ele pot fi semnul unei domnii străine instalate cu mult după întemeierea oraşului. Un exemplu elocvent în acest sens sunt cetăţile familiei Medici din jurul oraşului Siena. Amplasarea cetăţilor domneşti la marginea unui oraş, favorizează extinderea şi dezvoltarea burgului

Schimbări în formele urbane au survenit atunci când s-a schimbat sistemul de guvernare, de regulă de la o guvernare autoritară la una reprezentativă. Înflorirea oraşelor libere din evul mediu târziu, cum s-a petrecut de exemplu în Toscana sau Elveţia, a dus la părăsirea sau distrugerea palatelor regale sau domneşti. Palatul regal din Zürich a fost făcut una cu pământul în 1200 şi nu a mai fost reconstruit niciodată, acel loc fiind cunoscut astăzi sub numele de Lindenhof. Autorităţile burgheze au construit apoi primăriile în locuri centrale, opunându-le în mod simbolic cetăţilor de la marginea oraşului.

Dar schimbările s-au petrecut şi în sens invers. În secolele XIV şi XV, în Italia s-a trecut, în mare parte, de la un sistem de guvernare reprezentativ la unul autoritar. Noii domnitori au dorit să-şi mute reşedinţele în centrul oraşelor pentru a-şi spori dominaţia asupra aparatului administrativ. Din acest motiv, familia Gonzaga din Mantova îşi alege ca reşedinţă o clădire publică veche, Domus Magna.

În sec. al XV-lea formele de guvernare reprezentativă şi-au pierdut din putere peste tot în Europa. Acest fenomen a condus la o extinere a sectoarelor administrative.

  • Sectorul religios, care până la secularizarea impusă de Revoluţia Franceză a jucat un rol extrem de important. In foarte multe locuri atunci când se contruia un oraş, carteirul religios ocupa un loc central, identificându-se adesea cu carteirul puterii administrative. Acest lucru se petrecea datorită simbolisticii centrului, un aspect extrem de important în toate religiile lumii.

În Apus, existau aşa-numitele oraşe episcopale, adică oraşe unde îşi avea reşedinaţa episcopul. Întregul oraş era patronat de o catedrală alături de care era construit palatul de reşedinţă al episcopului şi, adesea o mănăstire. Astfel de oraşe s-au dezvoltat, încetul cu încetul, ca centre de pelerinaj, oamenii începând să se aşeze în jurul nucleului religios. Exemple: Freising, Wurzburg, Eichstatt.

Ansamblul monastic are un grad mare de noutate, dar antecedentele pot fi considerate părţi din ansamblurile marilor bazilici romane din sec. IV. Autonomia, constituirea unei limite ferme, dominant, reprezentată de biseric şi anexele sale, funcţiile complexe ale restului ansamblului care asigurau cadrul complet al existenţei comunităţii monahale, sunt principalele caracteristici aplicate tuturor mănăstirilor izolate. Cele implantate în sau la limita oraşelor, vor fi restrânse la strictul necesar şi se vor adapta parţial vieţii urbane

Dacă într-o primă fază castelul urban şi “orasul sfânt” au coexistat în cadrul oraşului, treptat, prin fenomenul de emancipare urbană, numit şi “mişcarea comunală”, se vor separa. Începutul luptei împotriva episcopilor incepe în Italia în a doua jumătate a sec. X şi inceputul sec. XI (Genova, Milano, Pavia, Torino).

În a doua jumătate a sec. XI – sec XII – Mantova, Florenta, Pisa etc – isi dobaândesc autonomia şi independenţa, unele dintre ele devenind chiar republici orăşeneşti de sine stătătoare. Fenomenul emancipării este extrem de important în definirea urbanizării, generând punerea la punct a unei legislaţii urbane care să stabilească în mod clar statutul oraşului in raport cu alte forţe sau foruri.

  • Sectorul comercial

In oraşele medievale, comerţul era una dintre activităţile de bază şi comercianţii se bucurau adesea de diferite privilegii, ca de exemplu faptul că primeau proprietăţi în apropierea centrului oraşului. Casele comercianţilor erau case arătoase, şi foarte bine utilate. Astăzi au rămas păstrate nenumărate clădiri care aveau legătură cu comerţul sau meşteşugăritul, ca de exemplu sediul breselelor, depozite, hale sau burse. Încă din evul mediu, comercianţii şi meşteşugarii aveau tendinţa de a conferi activităţilor lor un aspect monumental.

Totuşi, meşteşugarii aveau adesea un rol inferior comcercianţilor, atelierele lor fiind plasate la marginea oraşului.

Oraşele comerciale trebuiau să fie oraşe deschise, care să faciliteze schimbul de mărfuri. De aceea oraşele comerciale erau, de regulă, oraşe mici. Dacă activitatea lor creştea, trebuiau să-şi schimbe înfăţişarea. Şi totuşi există nenumărate exemple de oraşe comerciale în evul mediu care nu s-au schimbat mai deloc până în zilele noastre. Amplasarea acestora era determinată de doi factori: 1. drumurile comerciale locale şi regionale şi 2. vecinătatea faţă de oraşe episcopale sau domneşti fortificate.

Aceste oraşe se formau, adesea, doar dealungul unei singure străzi, casele fiind înşirate una lângă alta cu ieşirea spre stradă. Acest şir de case se îngroşa în centrul oraşului, acolo fiind amplasată piaţa (târgul). Pieţele erau, de regulă punctul de intersecţie a două sau mai multe străzi.

Pe timpul dinastiilor Tudor şi Stuart existau în Anglia cca 760 de oraşe comerciale, şi altele 50 în Ţara Galilor. Multe dintre acestea, ca de exemplu Bristol şi Gloucester au fost înfiinţate cu mult înaintea cuceririi Angliei de către Normanzi (1066). Distanţa între mai multe oraşele era extrem de regulată, de doar câteva mile şi erau folosite şi ca centre de cumpărare şi distribuire a produselor agricole. Fiecare oraş avea o zi, sau mai multe zile, oficiale de târg, pe lângă zilele de hram ale bisericilor. Aceste orae dispuneau de abatoare, ateliere etc. Multe ateliere aveau un fel de pridvor în care stăteau meşteşugarii şi îşi exercitau marfurile în văzul tuturor.

  • Cartierele de locuit

Derivate din fermele inceputului de ev mediu, cartierele de locuit sunt caracterizate de prezenţa unui front comun. Clădirile prezintă un parter comercial cu acces stradal, deasupra fiind 2 nivele de locuinţe. În general acestea erau ocupate de o singură familie, fiecare clădire prezentând în spate câte o grădină privată.

Din punct de vedere structural clădirile erau realizate la început din lemn, dar după mai multe experienţe negative (incendii) au început să fie realizate din piatră.

  • Datorită fenomenului de emancipare, în cadrul oraşului, a luat naştere un sistem complex de administrare şi conducere, de rezolvare a relaţiilor cu statul sau biserica: guvernarea urbană formată din:
    • Un mare consiliu format din reprezentanţii familiilor importante
    • Un consiliu restrâns – organul executiv – ales anual, era compus din 12 membri
    • Primarul – ales de asemenea de orăşeni  – Simbol al autonomiei şi al justiţiei, primăria ocupă primul loc in piaţa principală; scara si marimea conferind contrastul cu celalte clădiri din jur. De cele mai multe ori. Primăria era poziţionată vis-à-vis de catedrala oraşului.
  • Pieţele – reprezintă caracterul politic al oraşului, dar şi modul de identificare a cetăţenilor cu oraşul. Ele acoperă o zonă substanţială din ţesutul urban. Forma preferată a pieţelor este cea rectangulara. Pentru a menţine un front comun la cladiri, intrarea in piata se face prin unul din colţuri.
  • Sistemul de fortificaţii al oraşului – determină aparenţa generală a oraşului medieval, dându-i comunitătii medievale o caracteristică puternică de omogenitate. Acestea sunt formate din zidurile cetăţii; porţi; turnuri de apărare.

În funcţie de gradul de libertate existau:

  • State de sine stătătoare – oraşele republici – Veneţia, Genoa, Pisa, Ragusa-Dubrovnik, Novgorad etc
  • Oraşele imperiale germane – Bremen, Hamburg, Nurmberg – care depindeau doar formal de imparat
  • Comunele din Flandra şi Franta de Nord (Gand, Bruges, Laon) care depind încă de suveran
  • Oraşele cu autonimie limitată, autoritatea urbană fiind dublată de cea regală

În evul mediu exista o diferenţă între localităţile formate pe un deal sau cele formate pe o vale, diferenţă care are şi urmări politice. Un oraş cu un castel domnesc, dom şi sector adnimnistrativ tipic sistemului feudal ia naştere, de cele mai multe ori pe vârful şi pantele unui deal, ca de exemplu oraşul elveţian medieval Basel, Urbino. În vale se regăseşte nucleul burghez al oraşului, constituit din meşteşugari şi comercianţi.

Design-ul oraşului medieval este definit printr-un process de dezvoltare care a durat mai multe secole şi a produs atât soluţii individuale, cât şi soluţii tipice în ceea ce priveşte gruparea şi înşiruirea elementelor edilitare- Succesul orşaului medieval rezidă în faptul că a reuşit să genereze elemente locale dominante care, prin intermediul oraşului, reuşesc să schiţeze tensiunea dintre diferitele centre de puteri.

Frumuseţea oraşului medieval derivă din ordinea acestuia. Acest lucru nu presupune faptul că în oraşul medieval totul era strict şi la locul său (şi oraşele secolului al XVIII-lea sunt ordonate). Este vorba despre o ordine superioară care guvernează fiecare aspect al vieţii urbane: credinţa comună într-un Dumnezeu atotputernic, în faţa căruia toate celelalte lucruri sunt mici şi neînsemnate. Arhitectura medievală şi design-ul urban se aflau în slujba acestui Dumnezeu, evidenţiind o ierarhie axiologică extrem de bine definită.

Bibliografie

T. Gheorgiu                                 “Asezari Umane”

O. Dramba                                    “Istoria Culturii si civilizatiei” vol. I – IV

L. Benevollo                                 ”Histoire de la ville”, 1974

C.C. Bohl, J.F Lejeune              “Sitte, Hegemann and the Metropolis”, ed. Routledge

L. Benevollo                                 “Orasul in istoria Europei”, ed. Polirom 2003

S. Kostof                                        “Die anatomie der stadt”, ed. Campus Verlag 2003

Internet

www.books.google.ro – Urban growth and the medieval church

www.books.google.ro – Germany in the Hight Middle Ages

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: